Avangarda, cu Ionuț Vulpescu (sezonul 2, episodul 1) - invitat, Victor Rebengiuc (2022)

Episodul I al celui de-al doilea sezon al podcastului Avangarda, cu Ionuț Vulpescu, se deschide cu o ediție memorabilă,un dialog cu intimități dezvăluite și povești din culisele teatrului șifilmului românesc din ultimii 65 de ani.

Avangarda, cu Ionuț Vulpescu (sezonul 2, episodul 1) - invitat, Victor Rebengiuc (1)

FOTO Inquam Photos

Victor Rebengiuc, actor-iconic, iubitde spectatori din toate generațiile, povestește, la microfonul Avangardei, despre prima ieșire înOccident, la festivalul de la Cannes, despre prieteniile cu Liviu Ciulei șiLucian Pintilie, despre universul Teatrului Bulandra și despre marile rolurijucate, de la Apostol Bologa și Tănase Scatiu la Ilie Moromete. Victor Rebengiuc mi-a mărturisit de ce în viața unuiom cumsecade nu încap mai mult de două iubiri, cum Tatăl, piesa jucată acum la Bulandra, a fost de fapt adusă de laParis de Ion Caramitru pentru a fi montată la Național, și de ce Regele moare, însă teatrul nu va muriniciodată. Un dialog cu umor, regrete și destăinuiri dintr-o viață aproape deaniversarea celor 90 de ani de rol omenesc.

Interviul integral poate fi urmărit aici:

Victor Rebengiuc: „Sentimentele mele sunt destul deamestecate...”

Ionuț Vulpescu: Bună ziua! Deschidem un nou sezon, aldoilea, al podcastului Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. Continuămseria de dialoguri cu mari personalități ale țării, iar astăzi am emoția șibucuria de a-l avea invitat pe actorul Victor Rebengiuc! Domnule Rebengiuc,mulțumesc mult că ați acceptat invitația de a veni la podcastul meu!

Victor Rebengiuc: Mulțumesc multpentru invitație și chiar sunt bucuros că ne reîntâlnim, și sper să fieinteresantă această întâlnire și pentru ceilalți care ne privesc la podcast! Podcast… Îmi place cum sună…

I.V.: E un termen din 2006, care la noi a venit mai târziu.Se întâmplă, e un decalaj.

V.R.: Suntem decalați bine, în multe lucruri

I.V.: Două treimi din viață ați consacrat-o teatrului șifilmului românesc. Și cum e viața rotundă, așa, ca în romanele lui Rebreanu,ați terminat în 1956, IATC-ul, cum se spunea atunci, UNATC-ul, cum e acum, iarîn 1957, după ce ați fost câteva luni la Teatrul Național din Craiova, careulterior avea să se bucure de un mare succes – în timpul mandatului lui Emil Boroghină,cu piesele regizate de Silviu Purcărete – v-ați angajat la Teatrul Bulandra.Unde jucați și astăzi! Cum se vede viața, după ce două treimi ați consacrat-oartei, plină de lumini, filmări pe platourile de televiziune... cum vedețiviața după două treimi dedicate artei?

V.R.: Sentimentele mele sunt destul de ambigue. Mie mi-a plăcut și îmiplace în continuare faptul că sunt actor, că pot să joc, că pot să creez – dacă nu e prea pretențioscuvântul, un personaj, sau mai multe, nu dintr-o dată, ci unul câte unul.Vorbeați de anii mei de profesionalism, după ce am terminat Institutul, și eramlicențiat. Dar eu am avut înainte, ca amator, în mai multe cămine culturale dinBucurești, activitate ca actor. Unuldintre ele era într-o fostă cârciumă, undeva pe Grivița. Era un cămin cultural,un atelier popular, Constantin David, erou al clasei muncitoare. Nu l-amcunoscut, nu știam cine era, dar era titlul acestui cămin cultural. Acestecămine culturale – cred că Regele Carol făcuse asta – erau de fapt Atenee populare, cum erau denumiteatunci. Tradiția s-a continuat, pentru că partidul avea nevoie de propagandă.

I.V.: Mai ales în mediul rural, erau cămine culturale.

„Măi, Rebengiuc, tuar trebui să dai la teatru!” De la „vedeta raionului” în Ateneele populare, laactorul-iconic al teatrului și filmului românesc din ultimul secol

V.R.: Și cred că mai sunt, ar fibine să fie peste tot; acum văd că în licee e o mișcare de teatru care existași înainte – Pittiș și mulți alții, jucau în liceu, și abia apoi au dat laInstitut. Eu mergeam acolo fără nicio idee. Nuvoiam să mă fac actor. Eram la o școală tehnică, învățam pentrutransformator electric, eram la clasa de transformatori. Eu pentru asta măpregăteam. Părinții mei, mama și bunicii, care aveau grijă de noi, spuneau:„Lasă, nu ai aceleași avantaje ca la Liceul Teoretic...” Așa se spunea. „Poțisă termini școala și să te angajezi, să câștigi bani, nu stai să umbli cu odiplomă pe frunte, cu care nu poți să faci nimic”. Acolo mă ocupam de treabaaia. Dar jucam teatru! Eram vedetaraionului, veneau în fiecare duminică oamenii aceia să mă vadă, cei care nuaveau niciun teatru prea apropiat, și care veneau aici pentru că era alături.Și în fiecare duminică dimineață jucam câte o piesă. Umpleam sala, erau celpuțin o sută de oameni care voiau să ne vadă. Pe timp de vară! Asta până la unmoment dat, când în ultimul an de școală, am făcut o piesă pe care o jucam laateneul popular la școală, cu colegii mei de clasă. Și era o chestiune simplă,eu aveam un rol central, și aveam mici sketchuri cu diverse grupuri. Era ocomedie, o chestie de haz, așa. Sigur că a avut succes. Iar directorul școlii,domnul Șandru – o să îi fiu profund recunoscător toată viața – mi-a spus laurmă: „Măi, Rebengiuc, tu ar trebui să dai la teatru”. Și de aici am plecat,pentru că nu aveam ideea deloc să dau la teatru, la Institutul Politehnic num-au primit, pentru că nu aveam origine socială sănătoasă.

Primii ani de studenție. Victor Rebengiuc: „Aveamdeprinderi cabotine!”

I.V.: Deci înainte de Teatru, ați vrut să mergeți laPolitehnică. Puteți să îmi spuneți un singur nume căruia îi datorați ceva dince a devenit actorul Victor Rebengiuc? Poate un mare profesor, cine ar fiacela?

V.R.: Aura Buzescu, o mareactriță. Țin minte că după activitatea mea în căminul cultural, unde am avut dea face cu niște instructori de teatru, care nu erau mari specialiști, mariregizori de teatru sau mari actori, erau niște regizori de teatru care trecuserăprin teatru, actorași mai de mâna a doua, a treia, dar se ocupau de chestiaaceasta și animau într-un fel activitatea culturală. Probabil că am căpătat, fără să îmi dau seama, fără să știu, niștedeprinderi cabotine. Iar în primele zile de școală, țin minte, cu doamnaBuzescu în clasă, ne lua pe fiecare după examenul de admitere, să facemcunoștință, să vadă pe fiecare, ce poate, cum poate, și m-a suit sus, pepodiumul acela, acolo, și am început să spun ce știam. „Nuuuuu, cine te-aînvățat să faci așa? La circ să te duci, la estradă!” „Doamne, ce caut eu aici,că îmi era bine unde eram, mi-am zis!” Și atunci, a țipat la mine un semestru,până când înțelesesem ce voia ea. Eu eram ca un cabotin, cum se zice. Jucam pedin afară. Și textele te duceau către chestia aceasta, erau texte din autorideja mai slăbuți, care voiau și ei să câștige un ban, și dădeau texte dinacestea, care se cereau. Scriau repede. Ea cerea ca totul să vină dinăuntru. Șispunea „Nu te strâmba!” „Mă mir!” „Nu te miri. Trebuie să vină dinăuntru. Dacătu te miri cu adevărat, atunci pe chipul tău se va vedea că te miri. Nu trebuiesă te miri”. Până am înțeles eu ce vrea ea, pentru mine era ca la fotbal,era o minge, trebuia să dau cu piciorul. La teatru, la fel, înveți textul ăstași îl spui. Și îl învățam și îl spuneam...

I.V.: E bine ca profesorul să fie mai dur cu studentul laînceput, să îl admonesteze, sau nu e bine pentru că îi rănește personalitatea,îi atinge sensibilitatea?

V.R.: Personalitatea mea a fost foarte rănită. Și în război învingi după ceești rănit, și te bucuri de victorie, până la urmă. S-a întâmplat așa: prinanul II, începuserăm să lucrăm o scenetă, deja nu mai țipa la mine, colaboramîntr-un fel. Îmi dădea indicații. Lucram la sceneta aceasta până s-a îmbolnăvitși vreo lună nu a venit la școală. Între timp fusese o vizită, ceva, odelegație de străini, și s-au prezentat niște scene din activitatea noastră înfața ălora, nu și sceneta aceasta în care jucam eu, și când s-a întors ea areluat tot repertoriul pe care îl aveam la clasă de o lună de zile și după ce avăzut sceneta noastră a întrebat: „Dar de ce nu ați prezentat-o?” Am simțit că e un armistițiu perfect întrenoi. Că ea își dă seama că am înțeles ce vrea de la mine și că eu, în primulrând, am înțeles ce vrea ea de la mine.

Mama lui Victor Rebengiuc nu și-a văzut fiul jucând: îiera frică să îl vadă murind pe scenă

I.V.: O coabitare. Ați vorbit de război. Mama dvs. era ofemeie foarte frumoasă. Nu a venit niciodată să vă vadă jucând, pentru că îiera teamă să nu vă vadă murind într-un rol pe scenă. E adevărat?

V.R.: Așa este. Eu am întrebat: „Darde ce nu vii și tu? Am premieră, acolo...” „Nu vin, că tu mori pe scenă, nu vreau să văd așa ceva!”

I.V.: Nu a vrut să vă vadă într-un rol dramatic.

„Uite, ăsta umblă cu femei în vârstă!”

V.R.: Era o femeie frumoasă, cuvreo douăzeci de ani mai mare decât mine. M-anăscut când avea douăzeci de ani. Eram actor, aveam douăzeci și ceva de ani.Era vară, ca acum, cald, plăcut, și îmi spunea: „Hai să mergem la o grădină, sămâncăm o friptură, să auzim o muzică, să bem un pahar!” Eu nu voiam să merg căîmi era teamă să nu zică lumea „Uite, ăsta umblă cu femei în vârstă!” Ea erafrumoasă, o femeie frumoasă!

I.V.: Și tânără!

V.R.: Încă tânără, la vreopatruzeci și ceva de ani... frumoasă! Și spuneam: „Stăm acasă, iau eu ofriptură, facem grătar, punem o muzică, și un pahar de vin, și gata, ce sămergem la restaurant!”

Unbucătar excepțional în timpul liber.Care este meniul ideal pentru Victor Rebengiuc?

I.V.: Ațiavut o copilărie și tinerețe destul de grele, marcate de griji, deconstrângeri. Asta ar fi o explicație, așa, peste timp, a faptului că suntețiun foarte bun bucătar, că vă place mult să gătiți?

V.R.: Am fost unfoarte bun bucătar, din păcate, în ultima vreme, nu mai pot să stau în picioaremult și nu mai pot să gătesc. Și nici nu mai am pentru cine să gătesc,suntem doi, ciugulim și noi câte ceva acolo și gata, se termină masa. Eracopilul, găteam pentru el; mă zbăteam să caut, să găsesc... Îmi aduc aminte căa fost tot timpul asistat de medici, în primul lui an, când îi dădeam fel defel de ceaiuri, lapte praf, unul special, pe care trebuia să îl procur și să i-ldau, dar când a împlinit un an, doctorița mi-a spus: „Domnule, trece-l la masafamiliei!” „Adică ce?” „Dă-i de mâncare, adică ce mâncați și voi.” „Și ce să îidau?” „O cană de lapte cu cacao, un sandviș cu șuncă”. Asta era în anul 1976.

I.V.:Atunci m-am născut eu, în 1976.

V.R.: El este născut în 1975. Și am alergat totBucureștiul, în toate magazinele, să caut niște șuncă, să îi dau copilului sămănânce. Nu am găsit. M-am dus la restaurante, la hoteluri. Târziu, la unhotel, cred că la Ambasador, am găsitși am putut să îi dau copilului șuncă să mănânce. Dar grea a fost perioadaaceea.

I.V.:Care ar fi meniul ideal al lui Victor Rebengiuc?

V.R.: Meniul ideal?O saramură bună de crap, și un crap la cuptor, cu ceapă.

I.V.:Deci pește!

V.R.: Peștele îmi place în mod special. Da! Și din astea,caracatița, cambula, îmi plac toți peștii de mare și de ocean, dar și carnea devită, în mod special, îmi place. Grătarul... eu am gătit multe și de toate. Mâncare de mâncat am gătit. Nu concurezla televiziune cu ce gătesc. Gătesc mâncare, să mănânc! Dar găteam, nu maigătesc acum.

Rebengiuc, actorul-fetiș al lui Liviu Ciulei

I.V.:L-ați invocat mai devreme pe Liviu Ciulei. A fost o întâlnire destinală pentrucariera dvs. Ați jucat aproape în toate piesele lui. Sunteți actorul-fetiș, cumva, al lui LiviuCiulei, și v-ați îngemănat cariera cu el. Cum a fost întâlnirea cu LiviuCiulei?

V.R.: Eu îl văzusem pe el în niște filme. Ceva cu țărani,nu mai știu ce film era ăla de juca un fiu de chiabur rău de tot, care sabotatoată munca...

I.V.:Sfârșitul anilor ’50, începutul anilor ’60.

V.R.: Uite că nu mai țin minte cum se numea și de cineera făcut. Dar când am venit la Teatrul Bulandra de la Craiova, în urma unuiconcurs pe care l-am câștigat... A fost așa: seria noastră a fost o seriefoarte bună, cu mulți actori de talent, care erau ceruți în teatrele dinBucurești. Era bătaie, a fost bătaie peei.

I.V.:O promoție foarte bună!

V.R.: A fost bătaie pe ea. Și știu că pe mine m-a luat demână Moni Ghelerter, m-a dus la Național în fața directorului, domnul Moldovancred că îl chema, și a spus: „Angajează-l!”. Dumnealui a spus: „Nu pot, legeanu îmi dă voie. Trebuie să facă un an de provincie și după aia se poate înscriela concursul de ocupare a locurilor vacante din București”. „Lasă, domle!” Erași Beligan acolo: „Lasă domle, acuma nu stăm de de-astea!” Dar nu se putea. Arămas că merg în provincie un an și după un an o să pot să dau concurs laNațional. Cine o fi lucrat nu știu, poate directorii de teatre, n-am idee cinea putut să facă chestia asta, dar s-a făcut un compromis și ni s-a spus așa:„Domle, voi puteți să vă înscrieți la concursul pentru ocuparea de locurilibere în București dacă acceptați repartiția. Nu trebuie să faceți anul acela.În momentul în care o accepți te duci acolo, în momentul în care se anunță unconcurs te înscrii, îl iei, bine, nu, te întorci înapoi în provincie.” Și euașa am făcut. Am zis că eu accept, deși se făcuse un grup, foarte bun, împreunăcu Vlad Mugur, care au mers la Craiova, cu Cozorici, Rauțchi, cu Sanda Toma, cuRucăreanu, cu Amza, actori foarte buni, excelenți. Apoi au venit în Bucureștiși au fost pe toate afișele, în toate piesele au jucat. Dar eu nu voiam să rămânacolo, la Craiova, puteam să intru în București, am zis rămân în București, dece să plec în provincie? M-am născut, am fost crescut în București, nu prea îmiplace mie să plec de acasă... Și m-am dus la Craiova, mă rog, a fost bine, amfăcut un spectacol, spectacolul de promoție pe care l-am avut, de licență, Bărbierul din Sevilla, de Beaumarchais,cu Titi Rucăreanu, cu Rauțchi, cu Cozorici, cu mine, Sanda Toma. Am avutsucces, jucam bine, eram buni! Și începuserăm o altă piesă în repetiții, unOscar Wilde, Ce înseamnă să fii onest?Bunbury. Și jucam și acolo, un rol principal, cu Rucăreanu, cu Rauțchi, cuSanda Toma și Silvia Popovici, toată echipa juca, pusă de Vlad Mugur în scenă.Și în momentul acesta, când abia începuserăm repetițiile, îmi dă maică-meatelefon la teatru: „Măi, vii mâine că ai concurs la Bulandra – la Municipal,așa era atunci, condus de doamna Bulandra”. „Bine!” Mi-am făcut bagajul, aveamo mică chestie, și am plecat acasă.

Doamna Bulandra către absolventul Victor Rebengiuc: „Nu ți-erușine, mucosule, dai tu telefon directoarei teatrului, nu ți-e rușine? Cum îțipermiți?”

V.R.: După mine au venit toți colegii mei ca să nu plec,să mă întorc, să stau la Craiova, să rămân. Eu nu voiam, mă rog. A rămas așa:am reușit la concurs, că am avut și cu doamna Bulandra o aventură. Ce s-aîntâmplat? Stăteam și așteptam rezultatele de la concurs, ăștia în frunte cuVlad Mugur s-au dus la Minister: „Domle, dacă e, a putut să vină la concurs,lăsați-l în pace...” a fost o nebunie întreagă! Au vorbit cu doamna Bulandra,dar eu așteptam să văd rezultatele de la concurs. Albulescu, care era și vecin cu mine și buni prieteni, a trecut pe lamine și mă întreabă: „Măi, ce ai făcut, ai reușit sau nu?” Și el dăduseconcurs. Și zic: „Nu știu, aștept răspunsul”. „Păi eu i-am dat telefon doamneiBulandra și am întrebat-o și mi-a zis că am reușit. Dă-i și tu un telefon!”„Ei, cum să îi dau un telefon?” „Dă-i, domle, telefon!”. Îi dau telefon: „Bună ziua!” „Sărutmâna! Doamnă, uitați...”„Da, dragă, ce vrei?” „Păi, uitați, aș vrea să știu și eu dacă am reușit laconcurs.” „Nu ți-e rușine, mucosule, dai tu telefon directoarei teatrului, nuți-e rușine? Cum îți permiți?” Am înnebunit în momentul ăla, nu știam ce să maifac... Zic: „Doamnă, vreau să știu că trebuie să plec înapoi la Craiova, săștiu ce fac...” „A, că trebuie să pleci înapoi la Craiova... Uite ce faci: teduci înapoi la Craiova, stai, dai premiera cu piesa aia, și vii înapoi aici!”Și așa am făcut. Am dat premiera, am mai jucat câtva timp acolo, și am venit înianuarie. A fost un turneu cu teatrul și am jucat Bunbury la Sindicate, pe Lipscani, acolo, la sala lor, și am avutsucces! Era un spectacol excelent, noi eram toți tineri și dornici să jucăm, afost foarte frumos spectacolul acela! Și cu decoruri foarte frumoase, și cu oregie a lui Vlad, care era excepțională... costumele erau frumoase, noi tineritoți, era altceva! Era frumos! Și nu am mai plecat înapoi, am rămas acolo, m-amdus la Bulandra. Când am intrat în teatru erau două afișe puse pe avizier, cudouă distribuții cu piesele care vor intra în producție imediată. Una era ladoamna Bulandra, cu Nebuna din Chailot,și eram și eu în piesa aia, cu un rol bun, și dincolo era Omul care aduce ploaia, în regia lui Liviu Ciulei, care debuta șiel, la Teatrul Municipal, cum debutam și eu. Aveam un rol, într-o familie, iareu eram fiul cel mic. Un rol foarte bun a fost ăla! Și spectacolul a fostexcelent!

De la înfruntare, la prietenie: despre exigențele luiLiviu Ciulei și relația cu actorii

I.V.:Începutul unei frumoase prietenii.

V.R.: Da. La început Liviu avea pretenția să joc cum îmiarată el. Liviu îmi arăta cum să joc eu. Și eu nu pot să fac asta. Și îispuneam: „Nu pot așa, domle!” Și atunci a mai distribuit pe încă cineva pe rol,care era mai mare decât mine, dar am devenit apoi colegi la teatru, PetricăVasilescu, și el îl imita la perfecție. Era foarte bine. Eu am intrat maitârziu, după ce a făcut premiera. Eu nupot, nu pot să joc așa, când cineva îți arată fă așa, fă așa! Dacă nu simt – peasta am luat-o eu de la doamna Bulandra – dacă nu simt, dacă sentimentele melecomandă altă expresie a feței sau altceva, atunci nu pot să fac rolul.Întâi ne-am înfruntat, apoi ne-am împrietenit foarte bine. Și apoi am lucratfoarte mult, dacă stau să mă gândesc, cu Liviu. Și la film a fost tot așa: cânda făcut Pădurea spânzuraților – cânda făcut filmul, a început cu altcineva în rolul lui Bologa, cu ȘerbanCantacuzino. I-am văzut probele lui Șerban Cantacuzino și arăta perfect pentrupersonaj. Era un blond ingenuu, pur, naivitatea întruchipată, așa, era foartebun! Dar încă era crud, era prea tânăr, abia terminase Institutul. Nu aveaexperiență. Și Liviu a filmat cu el, dar la un moment dat și-a dat seama că nuse leagă lucrurile.

Victor Rebengiuc: „Ciulei avea cultură. A fost una dintreuniversitățile mele!”

I.V.:Ați spus undeva că Liviu Ciulei a fost una dintre „universitățile mele”.

V.R.: A fost!

I.V.:Ce avea special Liviu Ciulei față de alți regizori?

V.R.: Domnule, în primul rând, avea cultură. Eraformidabil. Știa muzică, arhitectură, teatru, film. Poți să ai încredere în el.Și în afară de asta, îți cerea părerea. Domnule, cum crezi că e mai bine săfacem asta? Hai să încercăm. Nu venea cu niște idei fixe. Hai să încercăm! Șitotul se petrecea într-o atmosferă teribil de plăcută, de caldă și de calmă, nuse enerva. De două-trei ori l-am văzutenervat, și nu pe actori, ci pe tehnicieni, care nu făcuseră lumina cumtrebuie, Q-uri peste Q-uri, lumina, cum să funcționeze... de ce se aprinde,când să se aprindă.... ăia șterseseră tot. Și l-a apucat disperarea și pe el,odată țipând și strigând: „Nu se poateeee!”

Povestea unui film premiat: Pădurea spânzuraților nu a avut afiș la Cannes

I.V.:L-ați jucat pe Apostol Bologa în 1965, în Pădureaspânzuraților, într-un film care a făcut carieră. A mers la Cannes. LiviuCiulei și primește Premiul special pentruregie, la Cannes, un premiu foarte interesant, pentru că avea validareeuropeană, într-un context politic și istoric destul de dificil pentru România,Pădurea spânzuraților al lui LiviuRebreanu fiind și primul roman european românesc, iar rolul dumneavoastră v-aconsacrat cumva, v-a impus! După aceea, ce juca Victor Rebengiuc era cap deafiș!

V.R.: Da, cejucasem până atunci, vreo câteva filme, erau filme mai subțirele.

I.V.:Aveați 32 de ani și spuneați undeva că nici nu a fost afiș, filmul nu aveaafiș!

V.R.: Acolo, da!

I.V.:Cum era posibil?

V.R.: Eram străini, eram nebăgați în seamă. Acolo nimeninu știa că existăm. Am avut acolo casă șimasă, din fericire, și cu asta gata, s-a terminat. O conferință de presă cucâțiva ziariști, că n-au venit să vadă... Nu era presă pentru film! Filmul nuavea lansare! Nu avea suport!

I.V.Marketing, cum am zice acum!

V.R.: Marketing,da! Și niciun afiș. Toți aveau afiș.Și bulgarii, și alții... Noi nu aveam afiș. Nu aveam nimic, în ’65. Da... astaa fost!

Victor Rebengiuc, la 32 de ani, la Cannes: „Atunci nuștiai dacă iei vreun premiu”

I.V.:Cum a fost seara de după vizionare? Vă amintiți ce ați făcut în seara de dupăce filmul a fost prezentat la Cannes?

V.R.: Era și Mihnea Gheorghiu, șeful CNC-ului atunci, cu noi...cine mai era? Mai era încă unul. Nu îmi aduc aminte cum îl cheamă, era șiscriitor, ceva șef, dar nu mai țin minte la ce era șef... poate o fi fost șefulCasei de Filme... dar nu mai țin minte... au fost și de la minister... Șiministrul a fost la un moment dat... al Culturii, dar nu mai țin minte cine. A fost bine, pentru că s-a aplaudat.Atunci nu știai dacă iei vreun premiu sau ceva. Și noi nici nu participam. Eratot timpul atmosfera în festivalurile astea competitive, foarte rea, așa, toțise uită cu suspiciune, unul la altul. A, ce film avea ăla, care poate ia premiuși eu nu iau sau îmi ia el premiul. Or nu ne știa nimeni și nu ne bănuianimeni. Nu ne suspiciona nimeni. Eram de capul nostru. Ne-am plimbat, searamergeam la proiecții; am văzut filme bune. Premiile au fost neașteptate, numai țin minte cine a luat Marele Premiu, dar au fost și Premiile deinterpretare masculină și feminină, neașteptate. Văzusem filmele, nu fusesemimpresionat de interpretare, dar mă rog,nu știu cum a judecat juriul.

I.V.:Ciulei a luat pentru regie.

V.R.: Da, am fost surprinși, pentru că, totuși, fărăniciun fel de suport, din nicio parte, Liviu a putut să convingă. I s-a acordatPremiul pentru regie, ceea ce era unmare lucru, a fost un succes! A fost apoi un banchet pentru premianți șiparticipanți, dar mai ales premianții erau acolo. Și să stai acolo cu toțimarii regizori, oameni de film, actori importanți, a fost o experiență frumoasăpentru mine, la 32 de ani. Era pentruprima oară când ieșeam în Occident. A fost o chestie serioasă. Și cu fetele, cuGina și AnikóSzéles. Ne uitam așa….

I.V.:Ca la Cannes!

V.R.: Ca atunci când îți dă drumul din țarc, de undeva,și iei cunoștință cu lumea și vezi pentru prima oară ce se întâmplă pe acolo. Era cu totul altă lume și altă viață. Cutotul altă viață! Și îmi aduc aminte că în același an, în ’65, înnoiembrie, cred, sfârșit de an, așa, era un Festival la Acapulco.

La Festivalul din Mexic, de la Acapulco, cel mai bunpremiu au fost aplauzele

I.V.:Mexic!

V.R.: Un festival necompetitiv, de trecere în revistă aunora dintre filmele premiate în cursul anului la diverse festivaluri din lume,invitate acolo. Și noi având un premiu, am fost invitați de mexicani acolo, pecare îi cunoscusem la Cannes. Lor le-aplăcut filmul, le plăcuse și Anikó– era blondă și minionă, nu era o mexicancă brunetă,era altfel... – și a fost foarte frumos acolo. Veneau comuniștii mexicani la noi, pe plajă... făceamplajă! Era îngrozitor de cald acolo, nu puteai să stai ziua afară, decât peplajă, și asta numai dacă te duceai din timp, pentru că altminteri, nu maiputeai să calci pe nisip. Era atât de fierbinte, încât îți ardea tălpile!

I.V.:Asta înseamnă filmul! Ieșirea în lume, spațiu al libertății!

V.R.: Eu asta am considerat cel mai mare premiu acolo!Când am avut prezentarea filmului acolo, la Acapulco, seara se mânca îngrădină. Și noi cu Liviu am întârziat, căLiviu se mai moșmondea, întotdeauna mai întârzia. Bine, a stat să vadă dacă seîmpachetează bine filmul, dacă îl bagă ăia în cutii ca lumea. Dar am ajuns maitârziu la masă, la restaurant. Știam că aveam masa asigurată. Și când am intrat– toți participanții de la festival erau la acel hotel și la acea masă, în aceaseară – Anikó,Liviu și mine, toți s-au ridicat în picioare și ne-au aplaudat! Acesta a fostpremiul pentru mine!

I.V.:Aplauzele!

V.R.: Da! Venite de la ăștia toți care nu erau jurii,erau spectatori. Niște spectatori avizați, niște spectatori competenți, pentrucă toți erau scenariști, regizori, actori, ei ne-au aplaudat pe noi.

Victor Rebengiuc, împotriva aplauzelor la scenă deschisă:„Când începi să aplauzi mi-ai luat lumeamea din cap și nu mai știu unde sunt!”

I.V.:Pe de altă parte știu că nu agreați aplauzele furtunoase, frenetice, din timpulpieselor. Știu că dvs. considerați, ca și la filarmonică, unde nu se aplaudăîntre acte, că nici la teatru nu trebuie să se întâmple lucrul acesta, pentrucă ritmul piesei este alterat.

V.R.: Se întâmplape vremuri, când se jucau piese în mai multe acte și se trăgea cortina întreacte, se schimba decorul... mă rog. Se aplauda. Și asta era corect. Dar eu nusunt de acord cu aplauzele la scenă deschisă și fac tot ce pot să le opresc.Pentru că mie îmi strică. Eu trăiesc în lumea personajului atunci. Îmi închipuică sunt el: personajul. Și consider că înspre sală este un perete. Când începisă aplauzi mi-ai luat lumea mea din cap și nu mai știu unde sunt! De obicei seaplaudă la strâmbături, nu la un text spus extraordinar de bine, care te-aimpresionat, care ți-a creat o emoție deosebită. Nu se aplaudă la astea, îngeneral. Urmăriți treburile acestea dacă mergeți la teatru. O să vedeți. La cese aplaudă? La o strâmbătură, la o înjurătură, la chestii de genul ăsta. Or nue cazul.

O prietenie crescută din libertate. Victor Rebengiuc:„Lucian Pintilie era genial. Și știa și el că e un geniu!”

I.V.:După Liviu Ciulei, o altă mare întâlnire în cariera dvs. este Lucian Pintilie. Cum a fost întâlnireacu Lucian Pintilie?

V.R.: Cu Lucian am fost colegi, eram prieteni. Acolo eram mai liberi, în relație: eramprieteni, colegi, ne băteam pe burtă, cum s-ar spune. Îl admiram pentrutalentul lui încă din Institut. Se știa că este un geniu. Și el știa că este ungeniu. Ce om, Lucian, Dumnezeu să îl odihnească! Și am lucrat cu el, foartebine, până când l-am și refuzat de vreo două ori la Teatru. Chiar și în Revizorul, aveam un rol. Repetam,repetam, dar mergea greu, pentru că el a făcut un spectacol teribil de profundși bine făcut. Am muncit mult la el și spectacolul era extraordinar,într-adevăr. Numai că eu am plecat la un moment dat. Mi s-a părut că dureazăprea mult. Primisem o invitație la Teatrul Național, pentru un spectacol scrisde Paul Everac, un spectacol care se numea Unfluture pe lampă. Când am citittextul, era vorba de un român care pleca din țară: fugea din țară, în Franța.Motivațiile lui erau niște motivații serioase, de importanță, de viață, denevoia de libertate, de studiu, de informație, de civilizație, astea eraumotivele care îl determinau. Ei, când am început să repetăm textul am constatatcă se schimbase între timp: era un nenorocit, care voia să trăiască și el maibine undeva. Asta a fost. Am zis: „Mă duc acolo!” Am fost și flatat de faptulcă mă duc la Teatrul Național. Mă invitase Horia Popescu. Am făcut o greșeală.Făcusem o greșeală. Și am jucat în piesă. Nu mai era rolul... eu de fiecaredată duceam rolul de la început la sfârșit și treceam prin diverse etape,tablouri. Piesa avea mai multe tablouriîn care diverse pături ale societății, unde se aflau, aveau români – și erau,săracii, românii ăia care se aflau la Paris, niște nenorociți, niște groaznici,în piesă. Nenorocirea era că erau și pe scenă, și nu prea jucau cu atenție, mărog. Nu vreau să vorbesc despre asta.

De ce scenariile lui Mazilu nu i-au plăcut lui VictorRebengiuc?

I.V.:Spuneți că ați făcut o greșeală atunci când v-ați dus la Teatrul Național. Evreo greșeală majoră? Regretați ceva din cariera dvs.? Vreo alegere pripită?

V.R.: Nu! Nu! Nu! Nu... am greșit, mi-am asumat greșeala.Pintilie s-a supărat pe mine, că de două ori l-am refuzat. Cu Proștii sub clar de lună l-am refuzat,cu piesa lui Mazilu, încă de la primele lecturi am zis „Nu, domle, eu nu joc înpiesa asta, mie nu îmi place, nu mă interesează...”, și el s-a supărat, pânăcând ne-am împăcat. După Revizorulne-am împăcat, când toată lumea – nu chiar toată lumea, ci toată lumea oficială– oficialitățile erau împotriva lui. Și după ne-am împăcat! Am fost alături deel și l-am sprijinit.

Publicul aplaudă la strâmbături, nu la execuții teatraleformidabile

I.V.:Ați jucat și după Revoluție...

V.R.: Am jucat în filme, după Revoluție, pentru că el nua vrut să mai facă teatru, fiind frustrat de faptul că în teatru se întâmplădes ceva: indicația regizorală se pierdeși actorii sunt cuceriți de aplauze, de laude de la public. Și atunci, tragpentru aplauze. Li se pare că asta arată – ceea ce e greșit – calitateajocului, faptul că se apreciază. Aplauzele acelea nu înseamnă nimic, o spun cutoată sinceritatea, și fără regrete.

I.V.:Și după o carieră...

V.R.: Nu înseamnă nimic aplauzele din timpul spectacolului,decât dacă ar fi pentru ceva serios, dar n-am trăit momentul în care să seaplaude la scenă deschisă un monolog spus extraordinar. Se aplaudă strâmbături,chestii... Citeam ce făceau actoriivechi, pe vremuri, ca să saboteze partenerii care erau mai în față. Unu avea oscrumbie, pe care o avea în buzunar, și începea să o lingă, și sigur căpublicul începea să râdă și îl aplauda pe ăla care lingea scrumbia, și ăla carese căznea acolo să își facă un moment, ceva, era sabotat.

Pentru teatru, ca pentru orice artă premeditată, semuncește

I.V.:Ignorat... Teatrul e mai mult seducție sau e o artă premeditată?

V.R.: O artă premeditată...

I.V.:Asta spuneți!

V.R.: Se muncește... am muncit pentru ultimul rol, din Tatăl...

I.V.:O să vorbim separat despre el.

V.R.: Am muncitmult și greu, pentru că în momentul de față condițiile mele de sănătate suntprecare, dar mă lupt și cu ele.

Marea retragere sau mica neînțelegere? Este rolul din Tatăl ultimul rol al lui Rebengiuc? „Altrol nu vreau să mai iau!”

I.V.:Sunteți pe scenă, jucați și în Regelemoare, la Teatrul Național, de cinci ani, din 2017, și într-o premieră carese bucură de un succes formidabil, Florian Zeller, la Teatrul Bulandra, teatrulunde v-ați început cariera, în Tatăl.Ați și făcut recent o declarație care a fost scoasă din context, cumva, și așvrea să deslușim sensul ei corect. Ați spus, din ce am înțeles eu, că esteultimul rol, sau că este ultimul rol pe care îl veți juca, nu că vă retragețiașa cum s-a înțeles în spațiul public.

V.R.: Da, pentru că este ultimul rol pe care o să îl jocpână când s-o consuma și s-o termina viața lui și nu o să mai vină public lael, sau eu nu o să mai exist, dar nu mai vreau să mai iau alt rol. Alt rol nu vreau să mai iau. Mi-a fostfoarte greu ăsta. Nu îmi dădeam seama că o să fie atât de greu. Mi se părea căe o chestie ușoară, de conversație, dar nu a fost așa. Când am început sălucrez mi-am dat seama că e vorba de altceva, și a fost dificil.

I.V.:Cum v-ați apropiat de acest personaj, de acest rol, care este tulburător, careeste un om care, dincolo de vârstă, pierde tot, își pierde identitatea. Spuneundeva, citez aproximativ: „Îmi este teamă. Îmi pierd toate frunzele, una dupăalta. Crengile, vântul... nu mai înțeleg ce se întâmplă. Tu mai înțelegi ce seîntâmplă?” E o întrebare către public.

V.R.: Nu, către soră...

I.V.:Către soră, dar e o întrebare deschisă.

V.R.: Da!

I.V.:Cum v-ați apropiat de acest rol extrem de complicat, extrem de complex?

V.R.: Cu greutate,descoperind de fiecare dată câte ceva, și încă nu am terminat de descoperit. Eusper să mai încă lucruri de descoperit în personajul acesta. Sper să pot să legăsesc, să le aflu și să le rezolv. Nu a fost ușor! Mi s-a părut că o să fiesimplu, ce mare problemă? Eh, nu e așa, când te izbești, și îți dai seama ce seîntâmplă, de faptul că ți se vorbește și nu înțelegi ce ți se spune, nurecunoști, nu îți mai recunoști copilul.... te uiți la el și te întrebi „cine eăsta?” Te uiți la el și întrebi: „Tu ești copilul meu? Tu ești? Măi să fie, cese întâmplă? Vreți să mă trageți pe sfoară...?” Și începi să cauți. Suntlucruri care îți vin spontan și altele pe care trebuie să le cauți. Trebuie sămuncești ca să le afli. Dacă vrei. Dacă nu muncești, e mai simplu.

Victor Rebengiuc, actorul care niciodată nu a văzut însală

I.V.:Empatia publicului – pentru că am vorbit de public – este extraordinară, șioamenii reacționează ca martori la o experiență fascinantă. De ce se întâmplăasta? Poate pentru că este un rol și o experiență despre fragilitatea naturiiumane?

V.R.: Da, despre om, se vorbește deschis despre oproblemă de care toate lumea se ferește să vorbească. Și în general, forma asta, boala asta, a pierderii identității, amemoriei, a legăturii cu cei dragi, e luată în râs. „E ramolit, are Alzheimer,ăsta nu mai știe ce spune.” Aici, vezi lucrurile în desfășurare și suntimpresionante. Eu aud, nu văd în sală. Eu niciodată nu am văzut în sală, nu vădîn sală. Mă uit pe deasupra. Ochii mei sunt închiși, eu am o cortină trasă peochi. Nu văd în sală! Și am prieteni care vin și spun: „Băi, te uitai la mine!”Eu nu văd! „Nu te-am recunoscut!” Dar mi se spune că la spectacol se plânge. Ebine! Își mai clătesc ochii.

Rebengiuc, la aproape 90 de ani: „Nici nu știu cum amajuns la vârsta asta”

I.V.:Reacțiile sunt formidabile. Aici este vorba și despre timp, cumva, și desprememorie. Care e relația lui Victor Rebengiuc cu timpul?

V.R.: Timpul trecefără să bag de seamă. Nici nu știu cândam ajuns la vârsta asta. Mai am câteva luni și împlinesc 90 de ani!

I.V.:Mulți înainte!

Economia de spectacole și transformarea teatrului într-unaparat de stat

V.R.: Mi se pare denecrezut. Dar nu am băgat de seamă, serios! Am muncit atât de mult. Am repetatzi de zi! Acum, în ultimii doi-trei ani, cinci, să zic așa, mai puțin, darînainte, anual aveam o premieră, cel puțin una. Repetam în fiecare zi! Jucam înfiecare zi! Înainte. Acum nu înțeleg de ce nu se joacă, de ce e economiaasta de spectacole, un decor se montează în două zile, se demontează în treizile, deci nu poți juca decât o dată sau dacă îl montezi o dată, după două zilejoci de două ori, să spunem, la rând, două seri la rând, că după aia iar nu semai joacă nu știu câtă vreme până când nu se demontează un decor și se monteazăaltul. Înainte se juca de marți până duminică – șase spectacole de seară, unmatineu de seara, sâmbăta după-amiază, și două matinee duminica, unul la zece,și unul la trei după amiază. Deci se jucau aproape 9 spectacole, aproape searăde seară. Duminica sau sâmbăta aveam două spectacole, și la săli diferite! Unulla Grădina Icoanei, și fugeam repede dincolo, la Izvor, să joc următorulspectacol. Că asta era activitatea. Acumnu se mai joacă. În afară de faptul că de Paște, Crăciun, Anul Nou, teatrulfuncționa. Acum, după Revoluție, muncitorii din teatru, mașiniștii, electricieniiau găsit că legea spune că bugetarii, funcționarii la stat, trebuie săbeneficieze de concediu de odihnă de sărbătorile legale. Or teatrul – aceastaeste menirea lui – să existe, să funcționeze când oamenii sunt în concedii, săvină la teatru! Ei așteaptă concediul să vină la teatru, și în condițiileactuale nu au ce să vadă, teatrul e închis.

Bunicul, nu TatălVictor Rebengiuc: „De când a început școala, nepotul e persoana care munceștecel mai mult din familia noastră”

I.V.:Știu că la premiera de la Tatăl, însală, a fost prezent și nepotul dvs. Ce v-a spus după piesă?

V.R.: Nu spune nimic. El era bucuros, dar nu spune. Arecincisprezece ani, luni i-a împlinit.

I.V.:La mulți ani!

V.R.: Sunt bucuros că a fost, îi place, i-a plăcut, darcred că sunt probleme mai grele pentru vârsta lui, să înțeleagă asta.Deocamdată se luptă cu matematica.

I.V.:Matematica, bat-o vina! Cumva, biografia dvs. e rotundă și în acest caz, pentrucă o parte din copilărie și adolescență, bunicii sunt cei cu care ați avutrelații privilegiate. Cum priviți faptul că aveți acum un nepot și cumva viațavă privilegiază?

V.R.: În ultimavreme, de când a început școala, el este, cumva, persoana care muncește cel maimult din familia noastră. De dimineața până seara este în activitățișcolare. Dimineața, la școală, la clasă, apoi meditații la nu știu ce,pregătire la informatică, pentru că e la Liceul Tudor Vianu, e tot timpulocupat, nu există să stea. Vine seara acasă frânt și îl mai pune și maică-sa sămai repete nu știu ce la matematică, pentru că are olimpiadă. A luat premiu, aluat premiul I la Olimpiadă, de curând.

I.V.:E un liceu foarte bun!

V.R.: Da. Mă rog,mie mi se pare că se exagerează puțin cu el, că prea îl forțează, dar poate căe bine așa, nu știu.

Victor Rebengiuc despre inflația de școli de teatru șireforma educațională în instituțiile cu profil vocațional. „UNATAC nu e ouniversitate, ci o academie!” De ce un artist se legitimează cu opere, nu cudiplome?

I.V.:Ați fost rector după Revoluție al UNATC.

V.R.: Nu din voințamea!

I.V.:Ați fost ales! Și ați fost șase ani rectorul UNATC. Cum vi se pare evoluțiașcolii de atunci?

V.R.: Foarteîngrijorătoare. Nu numai a UNATC-ului actual – i se spune Universitate, ceea ceeste cu totul și cu totul greșit. Aceasta nu este o universitate. Este oacademie! Se lucrează, e școală. Conservator! Nu ai cursuri, ținute de unprofesor, și după aia urmează altceva, nu e un sistem universitar într-o școalăvocațională. Nu are ce să caute sistemul universitar acolo, pentru că nu așa selucrează. În școala vocațională se lucrează cu fiecare student în parte. Îliei de dimineață până seara, stai cu el și repeți, îi pui pensula în mână, dacăești la pictură, la arte plastice, altul omoară pianul toată ziua, cuprofesorul lângă el, sau vioara, și îl învață cum să cânte... și asta este...se lucrează! Consider, în afară de asta,de greșeala asta cu numirea – dar probabil că profesorii au fost tentați,pentru că pot avea salarii mari, mă rog, cred că și le fixează singuri,salariile, nu știu care e procedeul – faptul că au apărut atâtea școli deteatru e un dezastru. Pentru că, în primul rând, mă întreb: în școli de te miriunde, cine e profesor acolo? Cine îl învață pe ăla să fie actor, pestudentul care vrea să fie? Nu știi cine e, nici ce îl învață. Habar n-ai. Darel își ia o licență și vine și îți arată ție: „uite, sunt actor, dă-mi să joc,angajează-mă la teatru”. Or nu asta e ideea.Cât eram rector, a venit la noi la teatru un mare regizor polonez, și profesor,și care a fost uimit că suntem subordinați ministerului Învățământului și nuministerului Culturii. Învățământul vocațional ar trebui să fie la ministerulCulturii. Și nu știu cine, Gulea parcă, i-a spus în Senat, acolo, „Pentrudiplome”. Iar acesta i-a spus: „Un artist nu se legitimează cu diploma, selegitimează cu opera!” Nu te duci la un director de teatru sau la un regizor defilm și îi arăți „Uite, eu sunt artist. Am diplomă!”. Nu, zice: „Ia, în ce aijucat, să te văd!” Și îi arăți ce ai făcut. Munca ta. După asta ești apreciat.Nu după diplomă.

I.V.:Avem o inflație de diplome, și se creează și o concurență și animozitate întrecei care sunt angajați în teatre de stat și cei așa-numiți independenți, carenu au un contract clar. Cum vedeți o echilibrare, o soluție pentru a eliminaaceste tensiuni?

V.R.: Nu știu. Trebuie luată la bani mărunți fiecareșcoală, de văzut ce produce ea și cine învață.

I.V.:O analiză a fiecărei școli.

V.R.: Da, nu se poate așa. Sau diplomele acestea, licențele acestea, să fie acordate de o comisieunică pe țară. Vin toți acolo și comisia triază.

Nimic din literatura actuală nu mai poate da un Moromete.De ce a fugit Victor Rebengiuc de la filmările pentru rolul care l-a făcutfericit în toată cariera? „Îmi era frică!”

I.V.:Pentru o coerență a evaluării. L-ați pomenit pe Stere Gulea, un alt mareregizor cu care ați lucrat și cu care ați făcut un rol memorabil. IlieMoromete, în Moromeții. Spuneațiundeva că dacă l-ați fi jucat doar pe Ilie Moromete, în toată cariera dvs., ațifi fost fericit.

V.R.: Da!

I.V.:Mai e posibil Moromete astăzi? Un personaj ca el?

V.R.: Dinliteratura actuală? Nu mai e posibil. Nu mai e posibil...

I.V.:Știu că ați fost și ați stat atunci o lună în Teleorman, pentru film.

V.R.: Acolo am filmat, da. În comuna Talpa. În primulrând, eu am citit cartea cu un mare interes. Mi-a plăcut la culme. La culme! Oliteratură absolut minunată. Mai citisem înainte Desfășurarea, a lui Preda, și asta m-a făcut să citesc Moromeții. Altminteri eu eram născut,crescut la oraș, și nu am avut rude la țară. În toate vacanțele, colegii meiplecau la mătuși, la unchi, la bunici, la țară, eu rămâneam cu bunicii mei înBucurești, că eram bucureșteni, cu toții. Deci nu știam cum era Viața la țară, de Duiliu Zamfirescu!

I.V.:Ați jucat și acolo Tănase Scatiu, în regia lui Dan Pița...

V.R.: A lui Dănuț, da! Am citit cartea, mi-a plăcut la culme, deci la culme, romanul, darniciodată citindu-l nu mi-a dat prin cap „măi, aș juca rolul acesta”. Eraaltceva, era altă categorie. Eu nu cunoșteam categoria aceasta, de asemeneaoameni. De altfel, în începerea filmului, în prima distribuție făcută de Gulea,eu nu jucam Moromete, eu nu eram Moromete. Eram Dumitru al lui Nae. Și înMoromete era Dinică, Gigi Dinică, dar el era deja angajat la filmul cu Blaier, începuserăfilmările și a spus că nu poate veni, fiind angajat la filmul acela. Și atunci,s-a pus problema cine să joace? Mie nici nu îmi trecea prin cap. Dar m-apus să dau o probă; o probă filmată, și m-a ales pe mine. Eu am și fugit de acolo, pentru că îmi era frică de personaj, îmi erafrică de situație; era într-un sat, erau toți aceia acolo, țărani, erau de-ailui Preda, toți din Teleorman; erau contemporani cu Preda, deși la o distanțăde ani destul de considerabilă. Și am fugit! Am zis nu stau, nu. Și am rămas osăptămână acasă. Iar Stere a vorbit cu Poldi Bălănuță, și ea mi-a dat telefon:„Hai, Victor, du-te!” „Nu mă duc, Poldi, că uite, așa...așa.... nu îmi place!”„Hai, du-te, domnule, că o să fie bine, du-te!” M-am dus. Și am ascultat.

I.V.:Și a devenit unul dintre rolurile dvs. canonice.

V.R.: Eu nu știudacă e cel mai bun rol al meu, nu pot să spun.

Excelența în timpuri comuniste. Dialog halucinant întreVictor Rebengiuc și Suzana Gâdea. „Uitați, mergem în altă emisferă, cu altăalimentație, e altceva...” „Dragă, nu vă dau valută, să vă luați cu voiMexaform!”

I.V.:E vreun rol din zecile de roluri pe care le-ați făcut în film, și sutele deroluri pe care le-ați făcut la teatru, care vă este mai aproape?

V.R.: Mi-a plăcut foarte mult doctorul din Faleze de nisip.

I.V.:După Bujor Nedelcovici. Cred că tot în regia lui Pița.

V.R.: Pița, da! Ăsta a fost și interzis. A fost o poveste.... noi am plecat invitați deorganizatori, de filipinezi, care au venit în țară, de la un festival, și auselecționat filmul. Au văzut filmele de la studioul Buftea, după două-trei zilede vizionări, și l-au selecționat pe acesta. Și țin minte că am fost foartefericiți. Ei ne asigurau drumul cu avionul, cazarea și masa. Dar când am plecat la festival și am primitbiletele, am constatat că aveam niște nopți pe aeroport. Trebuia să schimbămavioane și să rămânem noaptea pe aeroport. Și m-am dus la minister, la tovarășaGâdea, Suzănica Gâdea, și i-am zis: „Doamna tovarășă, ne dați și nouă săcumpărăm cinci dolari, zece dolari, să avem și noi în noaptea aia pe aeroport,să cumpărăm un ceai, o cafea, o apă minerală?” „Dragă, nu vă dau valută, tovarășulmi-a spus să nu vă dau valută, și nu vă dau!” „Uitați, mergem în altă emisferă,cu altă alimentație, e altceva... Mâncarea e diferită, poate avem probleme customacul, ceva, o deranjare... Să avem un ban să intrăm undeva...” „Dragă, săvă luați cu voi Mexaform!”

I.V.:Formulele acelea memorabile... Ați mai jucat un doctor, Doctorul Poenaru, înfilmul regizat de Dinu Tănase, după romanul lui Paul Georgescu!

V.R.: Am jucat mai mulți doctori, și pe la început!

Începuturile unei iubiri: „M-am cunoscut cu Mariana Mihuțîn Pădurea spânzuraților”

I.V.:Dar cum a fost întâlnirea cu Mariana Mihuț într-un film regizat de LucianPintilie, De ce trag clopotele, Mitică?

V.R.: Bună, dar eu nu acolo am cunoscut-o pe Mariana...În Pădurea spânzuraților, acolo ne-amcunoscut noi!

I.V.:În 1965!

V.R.: În 1964! În 1965 ne-am și căsătorit! Juca rolullogodnicei, mă rog, orășene, a lui Bologa. Erao fetiță drăguță, mi-a căzut cu tronc!

I.V.:Și v-ați căsătorit!

V.R.: Mariana e genială în De ce trag clopotele, Mitică? Esteabsolut genială! Și puțin am avut de a face cu ea, foarte puțin, mai mult cuDinică, cu Diaconu și cu Tora. Dar lucra formidabil! Ce dedicată era rolului șilui Pintilie! Îl iubea pe Pintilie și toți actorii îl iubeau! Înțelegea foartebine psihologia actorului! Știa cum să îi ia, cum să scoată din tipare unactor! Adică, lucrând și cu Ciulei, și cu Pintilie, și cu Penciulescu, și cuVlad Mugur, aceștia erau regizori care știau ce înseamnă actorul. „Acum du-teîn partea cealaltă, așa...” „Păi, de ce mă duc în partea cealaltă?” „Du-te, căavem cadru.” Sau stăteau cu cronometrul în mână: „Spune replica, mai tare, nucontează cum o spui, contează să o spui mai repede!” Pe Pintilie îl iubeau!Mariana evident că îl iubea pe Pintilie! Cerea uneori lucruri supraomenești,aproape! Și ea le făcea! Făcea cu totul! Acasă venea: „Nu mai pot, mă trage depăr în scenă, mă doare!” Dar făcea, când era pe platou, era acolo, eraprezentă! Pintilie și alții ca el te scot dintr-ale tale, faci lucruri pe carenu bănuiai că ești în stare să le faci, și îți spui „Domnule, e o chestie șiteatrul ăsta, și filmul!”

Victor Rebengiuc, bilanț amoros pentru oameni cumsecade:„În viață nu încap mai mult de două iubiri”

I.V.:Câte iubiri credeți că intră în viața unui om?

V.R.: Nu multe. Înviața unui om cumsecade, a unui om care nu are iubirea ca principalăactivitate... În viața mea au fost două!

I.V.:Două!

V.R.: Două!

I.V.:Ați simțit în viața aceasta prezența lui Dumnezeu? Mâna lui Dumnezeu așa,întinsă, deasupra dumneavoastră?

V.R.: Cred că totce am trăit și am realizat i se realizează lui Dumnezeu! E mâna Lui, aici, Elm-a purtat!

I.V.:El e regizorul cel mare!

V.R.: Da, El m-a purtat! Eu sunt fatalist! Ce s-o întâmpla, se întâmplă. Nu caut să îmi aranjezviitorul, nu știu ce o să fie în viitor și nu am știut niciodată! Și când amdat de el, a fost la nivel cel puțin acceptabil!

Celebritatea îl încurcă pe Victor Rebengiuc: „Nu îmiplace!”

I.V.:Care e cel mai mare preț pe care l-ați plătit pentru celebritatea dumneavoastră?

V.R.: Nu am profitatde celebritatea mea. Și chiar mă și încurcă. Nu îmi place să fiu celebru!De exemplu. Am alături de mine un Mega Image – din fericire, e alături – șistau la coadă să plătesc. Am vecini care îmi spun: „Duceți-vă în față, domnuleRebengiuc!” „Nu mă duc în față, lăsați-mă în pace!” „Dar dumneavoastră trebuiesă fiți în față, sunteți cineva!” „Domnule, nu mă duc, nu vreau să amprivilegiul acesta, nu vreau să înceapă toți să zică: și ce dacă, domle, cedacă e artist? De ce să se ducă?”Imediat începe chestiunea aceasta. Lăsați-mă în pace! Stau la rând, frumos...Mă sui în troleibuz, merg cu metroul. Nusunt celebru și asta mă face să îmi pută tot ce e în jur. Nici nu vreau să fiucelebru! Nici nu vreau să fiu băgat în seamă în viața de toate zilele!

I.V.:Cam târziu pentru asta...

V.R.: De pildăacum, cum merg eu, șchiop, așa, după două operații pe coloană, cu baston,mergând spre teatru, traversez Cișmigiul. Asta îmi prinde bine, chipuriletrebuie să merg mult. Dar nu pot să merg mult, că obosesc! Și îmi e și lene sămerg mult, și până la urmă, de ce să merg mult? Și mă așez pe o bancă acolo șilumea mă salută: „Ce faceți, domnule Rebengiuc? Sunt cutare... că o fi, că opăți...” Nu îmi place asta, dar apreciez faptul că oamenii sunt foarte drăguțicu mine, că mă văd suferind...

De ce ideea de a avea un public al tău este falsă?

I.V.:Ce apreciați cel mai mult, semne de viață de la oamenii pe care îi întâlniți,sau o cronică elogioasă într-o gazetă?

V.R.: Oamenii aceștia sunt sinceri. Nu au niciun fel de parti-pris, nu au nimic de câștigat dela mine, în afară de ce pot eu să le ofer. Și nici pretenții nu au de la mine,cred, decât dacă îi dezamăgesc vreodată. Mă străduiesc să nu dezamăgesc. Dar eu nu am publicul meu, cum se spune...eu consider publicul un partener. Împreună creăm toată aura unui spectacol,toată atmosfera dintre sală și scenă. Amândoi muncim, și el, din public, și eu,de pe scenă! Deci nu e al meu, nu e publicul meu! Și am un mare respect pentrupublic. Nici aplauzele de sfârșit nu îmi plac. Nu îmi plac aplauzele lungi!Domnule, dumneata ca să vezi spectacolul acesta ai plătit un bilet, deci eștiachitat! N-ai nevoie de altceva. Acesta e un bonus pe care ni-l dai nouă caaplauze. În America, atunci când am jucat acolo, deși le plăcea spectacolul – șiam auzit că în general se întâmplă asta – două trei aplauze și au plecat,repede, că distanțele sunt mari acolo, până să ajungi acasă e o problemă! Daraici, deocamdată, văd că se aplaudă în picioare, entuziast, toate spectacolele:proaste, bune, sunt primite cu aceeași atitudine din partea publicului.

Rebengiuc, deranjat de aplauzele egale pentru orice

I.V.:A scăzut cumva nivelul, apetitul pentru cultură, pentru teatru? S-a pierdutcumva ceva din exigență?

V.R.: Cred căoamenii nu știu cât trebuie să aprecieze, nici cum, și nici când să apreciezecalitatea artistică a unui spectacol. Vin la teatru și știu că la urmă trebuiesă se aplaude. Și la urmă, ca să fie mai levanți, așa, aplaudă... „Să vedeți căapreciem ce ați făcut acolo!” Dar nu știu dacă au și ce aprecia, dacă înțelegcă apreciază într-adevăr o valoare, ceva valoros. Asta mă deranjează pe mine.

Adevărul lui Victor Rebengiuc, pe alt raft decât„adevărul oficial”: „Umblu prin alte părți după el”

I.V.:Vorbiți de sinceritate. Andrei Pleșu spune undeva: „Talentul lui VictorRebengiuc decurge din respectul față de adevăr și din înclinația față defiresc!” Nu aveți sentimentul că lumea noastră și-a cam pierdut și dinrespectul față de adevăr, și din înclinația față de firesc?

V.R.: Ba da, am! Dar ce pot să fac? Eu nu pot să am o altă atitudine față de mine și față de profesia mea.Dacă îmi pierd firescul devin teatral și inaccesibil, și atunci neconvingător,mai bine zis. Iar adevărul, eu îl caut și nu îl găsesc întotdeauna pe aceeașilinie și pe același raft cu adevărul oficial. Nu e acolo. Nu tot acolo caut!Umblu prin alte părți!

Regimul Bologna pentru școlile vocaționale, un dezastru.Rebengiuc: „Nu mi-au dat mie bani, ci școlii”

I.V.:Dacă ați fi astăzi directorul UNATC, care ar fi trei măsuri pe care le-ați luaca rector al UNATC?

V.R.: În primul rând că nu aș fi acceptat trecerea lasistemul Bologna, și încercam atunci – începuseră niște tatonări – cu rectorulde la Conservatorul din Cluj, și cu un rector din București, de la ArtePlastice, să facem într-un fel să revină școlile vocaționale la ministerulCulturii, și acolo să încercăm dezvoltarea lor. Nu aveam bani! Noi nu aveam bani în perioada aceea de început! Măduceam la minister să cer bani! Totul era la pământ! Ăștia de la film nu aveaupe ce să lucreze, nu aveau aparate... Iar noi nu aveam studenți cu valută....Ministerul ne dădea de la cei care aveau: Medicina avea valută, cred că șiPolitehnica avea ceva valută, Universitatea nu știu dacă avea – poate avea cevaarabi cu valută, care făceau studiile la Athénée Palace în restaurant, pe un calupde Kent... Și mă duceam, spunând, nu avem aia, nu avem aia.... La Teatru ai cum să-l educi pe student, nu trebuie săștie mii de proiectoare care sunt pe scenă, nu are nevoie de atâtea lucruritehnice, dar la film era nevoie de aparate de filmare, de proiectoare, deobiective deosebite, pe care să lucreze și operatorii să învețe ce au defăcut... Mă duceam și ceream bani de laMinister. Maior îmi zicea la un moment dat: „Hai, că ți-am dat!” „Nu mi-ai datmie nimic, domnule, ai dat școlii! Ce mi-ai dat mie? Am luat eu vreun ban? Aidat școlii și școala a cumpărat din ei ce are nevoie!”

Teatrul, o lume care nu e obligatorie, dar pe care, dacăo descoperi, vrei mai mult din ea

I.V.:Aveți vreo replică favorită din ce ați jucat? Este așa, vreo replică, la carevă gândiți și vă întoarceți periodic?

V.R.: Da, din Tănase Scatiu: „O făcurăm și pe asta cărămăsese nefăcută!”

I.V.:Formidabil, din Duiliu Zamfirescu! Știu că e dificil să dăm o definiție, dar cear fi teatrul? De ce există acest miraj și de ce actorii sunt cei mai iubițidin lumea culturală? De ce trebuie să vină lumea la teatru?

V.R.: E o chestie greu de definit. E o nevoie! O nevoieesențială a corpului omenesc. Oamenii vin, se privesc! E o oglindă pentruspectatori, pentru public! Se văd acolo, nu știu dacă se recunosc, dar seprivesc, își dau seama în ce lume se află, în ce lume trăiesc... E o nevoie, onevoie de comunicare, se întâmplă ceva... e un miraj deosebit! Nu știu, și eu,în momentul în care pășesc pe scenă intru în altă lume, dintr-o dată, pășesc înalte coordonate. Uit că mă doare piciorul, de exemplu! Nu mai știu, nu mă maidoare nimic. Am altă treabă cu personajul pe care îl interpretez și cupartenerii mei, cu care comunic! Încerc să fiu acolo prezent, să îl înțeleg înce îmi spune, să îl fac să mă înțeleagă el pe mine! E altceva! Și mai e ceva:teatrul nu e obligatoriu! Te duci o dată, din întâmplare, și apoi vrei să maimergi. Capeți dorința de a reveni, de a vedea! A fost ceva interesant, eraviață, era adevăr; parcă era adevărat! Vrei să revii pentru că ți s-a părutinteresant, și o faci!

Caramitru l-a făcut pe Eminescu să existe

I.V.:S-a împlinit un an de când marele actor Ion Caramitru nu mai este printre noi.Ați jucat împreună cu el, ați fost prieten bun cu el. Ce înseamnă pierderea luiIon Caramitru pentru cultura română?

V.R.: O pierdere deosebită, de cruntă, de grea, demajoră! Era un intelectual desăvârșit,era un artist foarte bun! Nu o să mai existe nimeni să poată recita cum recitael nu numai Eminescu, dar în primul rând Eminescu! Cei care zic că „gata, numai are sens Eminescu...” trebuie să știe că el îl făcea să existe! Eminescuexista! Îl arăta așa cum îl interpreta el. Eminescu exista, te convingea, tecutremura! Un bun manager, a refăcut un teatru, a reconstruit un teatru, l-apus în picioare, l-a dezvoltat! Este un mare lucru, pe care contemporanii luide teatru, acolo, nu vor să îl recunoască. „Ce a făcut, domnule?” Cum ce? Chiarîn timp ce se construia teatrul, noi am jucat! Se juca acolo, prin moloz,printre construcții; și publicul la fel, venea, își ocupa locurile, în sală, șise juca în continuare. A apărut un teatru, cu încă șase săli, pe care le-arecuperat: sala în care se juca Opereta, de pildă. Iar Teatrul are acum spațiide joc care sunt suficiente. Mai are nevoie de actori, mai are nevoie demașiniști, pentru că schema de personal a rămas redusă...

Destăinuiri „din culise”: Tatăl a fost piesa adusă de Caramitru pentru Rebengiuc. Un proiectneterminat, pentru Teatrul Național

I.V.:Există vreun proiect pe care l-ați discutat cu Ion Caramitru și din păcate nuați mai reușit să îl faceți împreună?

V.R.: Era vorba de Tatăl.Poate că am fi putut să îl facem împreună, dar până la urmă Cristi Juncu l-afăcut el. A fost o chestiune interesantă. Pino a venit cu piesa aceasta de laParis, și a spus: „Uite, am găsit piesa aceasta pentru tine, să o punem aici,să o joci!” Dar începusem repetițiile pentru Regele moare și nu am putut să intrăm atunci cu ea. Peste câtva timp, m-a căutat Cristi Juncu șimi-a zis: „Am o piesă pentru dvs., dacă ați vrea să jucați în ea.” „Ce piesă?”„Tatăl...” „Ce vorbești? Piesa asta mi-a adus-o Caramitru. Să vorbesc cu el.”Și i-am spus: „Uite, Juncu vrea să pună piesa.” „Gata, o facem, o punemimediat”, numai că el s-a prăpădit săracul. E o mare pierdere, a unui mareprieten. L-am iubit și l-am sprijinit, am fost alături de el. Încă de dinaintede Revoluție! Am jucat în piese pe care le-a pus el în scenă! Dar eramprieteni, era altă chestiune între noi... O prietenie dezinteresată!

„Pino m-a agățat în Cișmigiu”. Rebengiuc, în dialog cuCaramitru: „Eu nu știu cum e teatrul. Eu îl fac!”

I.V.:Acestea sunt prieteniile, asta înseamnă prietenia!

V.R.: Îmi aduc aminte că el încă nu era actor, erastudent. M-a agățat în Cișmigiu, când veneam spre casă. Zice: „Eu sunt studentși aș vrea să stăm de vorbă; să vedem cum e teatrul...” „Nu știu cum e teatrul,să spun, eu îl fac!”

I.V.:Întreba ce vă întreb eu acum...

V.R.: Eu îl fac, nuștiu cum e teatrul... Plec de la nimic și ajung să fac un personaj. Chiarîn Institut aveam probleme. Îmi dădea doamna Buzescu niște monoloage, că voiasă mă vadă.... Era ca o mamă pentru mine, de unde era o harpie la început, darîn final era mama mea, era formidabil. Și mă întrebam: „cum e personajulacesta, de unde e el?” Teatrul nu e ca la inginerie, iei cincisprezece cărămiziși pui una peste alta, între ele altceva... și rezulta un tot. Ai un text, cuniște vorbe, și ce să fac cu alea, nuștiam. E greu de explicat. În fine... Abia apoi a devenit actor. Nu mai știudacă a jucat întâi la Național, acolo a jucat el întâi, iar apoi la Bulandra,unde avea ce să învețe, din fericire. Eusunt fericit că nu m-am dus la Național după ce am absolvit, și că maică-mea,Dumnezeu să o odihnească, mi-a făcut binele acesta. Îi spuneam: „Eu la Naționalvreau!” „Dacă Naționalul nu dă concurs, uite, Municipalul dă, vino încoace sădai concurs!” Și a venit la Bulandra pentru că avea ce să învețe. Acolo erauregizori și se făcea altfel de teatru. E o diferență serioasă. O diferențăserioasă!

I.V.:Deci Tatăl trebuia să fie montat laTeatrul Național, și nu la Bulandra...

V.R.: Da! Și când am văzut că nu se poate, nu se poate,că să vedem ce bani primim, că să mai așteptăm... Adevărul e că ei își făcuserăalt plan, chiar și Onisei, cred că era de acord cu asta.

I.V.:O altă pierdere...

V.R.: Da... Și el, rămânea cu șeful lui, ce putea săzică... Aveau alte planuri, au chemat regizori mulți, au pus niște piese...

Dorința lui Victor Rebengiuc: „Să apucăm vremuri maibune!”

I.V.:Am înțeles... În final, un gând, o urare, un îndemn pentru cei care vor privisezonul 2 din acest podcast, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu?

V.R.: Eu sunt foarte impresionat că există acestepodcasturi, și în mod special podcastuldomnului Ionuț Vulpescu, pe care îl apreciez foarte mult, și le urezspectatorilor acestui podcast cât mai multă bucurie ofertă de participanții larealizarea acestui podcast, sănătateși să apucăm și vremuri mai bune!

I.V.:Domnule Rebengiuc, pentru mine a fost un privilegiu!

V.R.: Și pentru mine!

I.V.:Mulțumesc foarte mult pentru prezența la acest podcast! Multă sănătate! Acestedouă roluri din Regele moare și din Tatăl să aibă viață cât mai lungă! Multăsănătate!

V.R.: Să dea Dumnezeu! Și eu să pot să fiu prezent! Om vedea...

Ionuț Vulpescu

Citește mai multe despre: teatrubulandra

Top Articles

You might also like

Latest Posts

Article information

Author: Rev. Porsche Oberbrunner

Last Updated: 11/26/2022

Views: 6404

Rating: 4.2 / 5 (53 voted)

Reviews: 84% of readers found this page helpful

Author information

Name: Rev. Porsche Oberbrunner

Birthday: 1994-06-25

Address: Suite 153 582 Lubowitz Walks, Port Alfredoborough, IN 72879-2838

Phone: +128413562823324

Job: IT Strategist

Hobby: Video gaming, Basketball, Web surfing, Book restoration, Jogging, Shooting, Fishing

Introduction: My name is Rev. Porsche Oberbrunner, I am a zany, graceful, talented, witty, determined, shiny, enchanting person who loves writing and wants to share my knowledge and understanding with you.